Există trasee pe munte pe care le parcurgi pentru destinație și trasee pe care ajungi să le ții minte pentru felul în care te schimbă drumul până acolo. Traseul dinspre Râșnov către Cabana Mălăiești face parte, pentru mine, din a doua categorie.

Pe măsură ce urci, începi să simți adevăratul caracter al traseului. Nu este un drum care îți oferă totul de la început. Îți cere răbdare. Îți cere să încetinești și să fii atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău: lumina care cade printre brazi, mirosul de pământ umed, foșnetul frunzelor și liniștea aceea specifică muntelui, întreruptă doar de pașii celor care urcă.
Mi se pare că muntele are propriul lui mod de a regla ritmul omului. După câteva ore, nu mai există notificări, trafic sau lucruri urgente. Există doar următorul cot de potecă, respirația și peisajul.
Iar peisajul se schimbă treptat.
Pădurea începe să se deschidă, iar Bucegii apar în toată verticalitatea lor. Stâncile devin mai prezente, versanții par mai aproape, iar poteca capătă acea senzație de aventură pe care o cauți, poate fără să știi, atunci când pleci la munte.
Traseul spre Cabana Mălăiești este unul dintre acele drumuri pe care nu le poți povesti doar prin cifre. Poți spune că noi am făcut urcarea în 3 ore și 15 minute, că am stat aproximativ două ore la cabană, iar întoarcerea ne-a luat încă două ore și jumătate, însă aceste cifre nu spun mare lucru despre senzația pe care o ai atunci când urci prin pădure, despre momentele în care te oprești să-ți tragi sufletul sau despre felul în care peisajul se deschide treptat, până când ajungi să vezi în jurul tău doar stâncă, cer și munte.
Pentru mine, tocmai această diferență dintre traseul măsurat în ore și traseul trăit efectiv este ceea ce face o drumeție memorabilă. Pe hartă, ai un punct de plecare și unul de sosire. În realitate, între cele două se întâmplă o mulțime de lucruri pe care nu le poți anticipa.
Plecarea din Râșnov
Am pornit din Râșnov cu energia aceea specifică începutului de drumeție, când încă nu simți greutatea rucsacului, bocancii par ușori, iar urcarea pare mai degrabă o aventură decât un efort. În primele momente încă ai chef de vorbă, te uiți în jur, fotografiezi și te bucuri de faptul că ai ieșit din rutina obișnuită.
Râșnovul rămâne treptat în urmă, iar odată cu el dispare și senzația că ești aproape de oraș. Pe măsură ce înaintezi, peisajul devine tot mai verde și mai liniștit, iar pădurea începe să preia controlul. Îmi place foarte mult această trecere, pentru că nu este una bruscă. Nu există un moment exact în care poți spune că ai lăsat orașul în urmă. Pur și simplu, la un moment dat, realizezi că nu mai auzi nimic din ceea ce te înconjura înainte și că singurele lucruri care îți atrag atenția sunt poteca, copacii și oamenii cu care ai pornit la drum.
Primele porțiuni sunt și cele în care îți stabilești ritmul. Este foarte ușor să pornești prea repede, mai ales atunci când ești odihnit și ai senzația că ai multă energie. Numai că muntele are răbdare și îți va arăta destul de repede dacă ai făcut greșeala de a transforma drumeția într-o cursă. Noi am preferat să mergem într-un ritm constant, cu opriri atunci când am simțit că avem nevoie de ele, fără să ne uităm obsesiv la ceas.
La urma urmei, nu plecaserăm să doborâm vreun record.
Plecaserăm să ne bucurăm de o zi în Bucegi.
Bucegii se schimbă pe măsură ce urci
Există o diferență enormă între felul în care vezi muntele de jos și felul în care îl vezi atunci când începi să urci. De la distanță, Bucegii pot părea doar un peisaj spectaculos, cu creste și versanți care se ridică în depărtare. De aproape, însă, înțelegi cât de masiv este totul.
Peisajul devine mai sălbatic, stânca începe să fie tot mai prezentă, iar spațiul din jurul tău se lărgește. După atâta timp petrecut printre copaci, momentul în care ai dintr-o dată o perspectivă largă asupra muntelui este unul dintre cele mai frumoase de pe traseu.
Am avut senzația că am ajuns, în sfârșit, într-un loc în care muntele își arată adevărata personalitate.
Nu mai era doar pădurea prin care urcaserăm până atunci. Era un peisaj mult mai dramatic, cu pereți de stâncă, pante și creste care îți amintesc cât de mic ești în comparație cu tot ceea ce te înconjoară.

Și, paradoxal, tocmai această senzație de micime îmi place.
Nu este una apăsătoare. Este mai degrabă o formă de liniște.
Îți amintește că lumea este mult mai mare decât problemele tale de zi cu zi.
Primele priviri către Cabana Mălăiești
Pe măsură ce ne apropiam de cabană, începea să apară și nerăbdarea. După mai bine de trei ore de urcare, ideea că destinația este aproape îți dă un surplus de energie pe care nu știi exact de unde îl mai scoți.
Și apoi o vezi.
Cabana Mălăiești, așezată în mijlocul peisajului montan, pare aproape desprinsă dintr-o fotografie. În jurul ei, pereții de stâncă ridică valea și creează senzația unui amfiteatru natural, iar după orele petrecute prin pădure, imaginea aceasta are un impact cu atât mai puternic.
Am ajuns după 3 ore și 15 minute de mers, iar primul sentiment a fost, inevitabil, bucuria că am ajuns. Dar imediat după aceea a venit dorința de a sta și de a privi.
Pentru că sunt locuri în care ajungi și nu simți nevoia să faci imediat altceva.
Mălăiești este unul dintre ele.
Două ore la cabană
Am decis să facem un popas mai lung, de aproximativ două ore, și cred că a fost una dintre cele mai bune decizii ale zilei.
După urcare, corpul avea nevoie de odihnă, dar și mintea avea nevoie de puțin timp în care să proceseze tot ceea ce văzusem până atunci. Ne-am așezat la cabană și am lăsat lucrurile să curgă fără să mai avem senzația că trebuie să ajungem undeva.
Două ore pot părea mult într-un traseu, mai ales dacă te gândești că ai putea folosi timpul respectiv pentru a merge mai departe. Pentru mine, însă, tocmai această pauză a făcut ziua mai frumoasă.
Am avut timp să mâncăm, să bem ceva, să ne uităm în jur și să observăm oamenii care ajungeau la cabană. Fiecare venea cu povestea lui, cu propriul ritm și cu propria oboseală. Unii se opreau doar câteva minute, alții rămâneau mai mult, iar atmosfera se schimba permanent pe măsură ce apăreau alți drumeți.
Cabana de munte are o atmosferă aparte. Poate pentru că oamenii ajung acolo după un efort fizic și, pentru câteva ore, toate diferențele dintre ei devin mai puțin importante. Nu mai contează cu ce te ocupi sau cât de aglomerată este viața ta acasă. Acolo ești pur și simplu omul care tocmai a urcat până la Mălăiești și care stă la o masă, bucurându-se de o pauză.

Coborârea spre Râșnov
La un moment dat, însă, a trebuit să plecăm. Oricât de bine ne simțeam la cabană, ziua nu putea continua la nesfârșit, iar drumul înapoi ne aștepta.
Am pornit la coborâre după cele două ore de pauză și, inevitabil, primele minute au avut un gust dulce-amărui. Pe de o parte, eram odihniți după popas și bucuroși că am avut timp să ne bucurăm de loc. Pe de altă parte, știam că partea de sus a traseului se terminase și că urma întoarcerea.
Coborârea ne-a luat aproximativ 2 ore și 30 de minute.
La început, ritmul a fost mai alert decât la urcare. Este normal să simți că drumul trece mai repede atunci când cobori. Nu mai ai aceeași presiune a efortului, iar faptul că știi deja traseul îți dă o altă siguranță.
Totuși, după atâtea ore petrecute pe munte, coborârea începe să se simtă în genunchi și în tălpi. Așa că am păstrat un ritm confortabil, fără să forțăm.
Și, poate pentru prima dată în acea zi, am avut impresia că putem privi cu adevărat înapoi.













