Există trasee pe munte pe care le parcurgi pentru destinație și trasee pe care ajungi să le ții minte pentru felul în care te schimbă drumul până acolo. Traseul dinspre Râșnov către Cabana Mălăiești face parte, pentru mine, din a doua categorie.
Pe măsură ce urci, începi să simți adevăratul caracter al traseului. Nu este un drum care îți oferă totul de la început. Îți cere răbdare. Îți cere să încetinești și să fii atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău: lumina care cade printre brazi, mirosul de pământ umed, foșnetul frunzelor și liniștea aceea specifică muntelui, întreruptă doar de pașii celor care urcă.
Mi se pare că muntele are propriul lui mod de a regla ritmul omului. După câteva ore, nu mai există notificări, trafic sau lucruri urgente. Există doar următorul cot de potecă, respirația și peisajul.
Iar peisajul se schimbă treptat.
Pădurea începe să se deschidă, iar Bucegii apar în toată verticalitatea lor. Stâncile devin mai prezente, versanții par mai aproape, iar poteca capătă acea senzație de aventură pe care o cauți, poate fără să știi, atunci când pleci la munte.
Traseul spre Cabana Mălăiești este unul dintre acele drumuri pe care nu le poți povesti doar prin cifre. Poți spune că noi am făcut urcarea în 3 ore și 15 minute, că am stat aproximativ două ore la cabană, iar întoarcerea ne-a luat încă două ore și jumătate, însă aceste cifre nu spun mare lucru despre senzația pe care o ai atunci când urci prin pădure, despre momentele în care te oprești să-ți tragi sufletul sau despre felul în care peisajul se deschide treptat, până când ajungi să vezi în jurul tău doar stâncă, cer și munte.
Pentru mine, tocmai această diferență dintre traseul măsurat în ore și traseul trăit efectiv este ceea ce face o drumeție memorabilă. Pe hartă, ai un punct de plecare și unul de sosire. În realitate, între cele două se întâmplă o mulțime de lucruri pe care nu le poți anticipa.
Plecarea din Râșnov
Am pornit din Râșnov cu energia aceea specifică începutului de drumeție, când încă nu simți greutatea rucsacului, bocancii par ușori, iar urcarea pare mai degrabă o aventură decât un efort. În primele momente încă ai chef de vorbă, te uiți în jur, fotografiezi și te bucuri de faptul că ai ieșit din rutina obișnuită.
Râșnovul rămâne treptat în urmă, iar odată cu el dispare și senzația că ești aproape de oraș. Pe măsură ce înaintezi, peisajul devine tot mai verde și mai liniștit, iar pădurea începe să preia controlul. Îmi place foarte mult această trecere, pentru că nu este una bruscă. Nu există un moment exact în care poți spune că ai lăsat orașul în urmă. Pur și simplu, la un moment dat, realizezi că nu mai auzi nimic din ceea ce te înconjura înainte și că singurele lucruri care îți atrag atenția sunt poteca, copacii și oamenii cu care ai pornit la drum.
Primele porțiuni sunt și cele în care îți stabilești ritmul. Este foarte ușor să pornești prea repede, mai ales atunci când ești odihnit și ai senzația că ai multă energie. Numai că muntele are răbdare și îți va arăta destul de repede dacă ai făcut greșeala de a transforma drumeția într-o cursă. Noi am preferat să mergem într-un ritm constant, cu opriri atunci când am simțit că avem nevoie de ele, fără să ne uităm obsesiv la ceas.
La urma urmei, nu plecaserăm să doborâm vreun record.
Plecaserăm să ne bucurăm de o zi în Bucegi.
Bucegii se schimbă pe măsură ce urci
Există o diferență enormă între felul în care vezi muntele de jos și felul în care îl vezi atunci când începi să urci. De la distanță, Bucegii pot părea doar un peisaj spectaculos, cu creste și versanți care se ridică în depărtare. De aproape, însă, înțelegi cât de masiv este totul.
Peisajul devine mai sălbatic, stânca începe să fie tot mai prezentă, iar spațiul din jurul tău se lărgește. După atâta timp petrecut printre copaci, momentul în care ai dintr-o dată o perspectivă largă asupra muntelui este unul dintre cele mai frumoase de pe traseu.
Am avut senzația că am ajuns, în sfârșit, într-un loc în care muntele își arată adevărata personalitate.
Nu mai era doar pădurea prin care urcaserăm până atunci. Era un peisaj mult mai dramatic, cu pereți de stâncă, pante și creste care îți amintesc cât de mic ești în comparație cu tot ceea ce te înconjoară.
Și, paradoxal, tocmai această senzație de micime îmi place.
Nu este una apăsătoare. Este mai degrabă o formă de liniște.
Îți amintește că lumea este mult mai mare decât problemele tale de zi cu zi.
Primele priviri către Cabana Mălăiești
Pe măsură ce ne apropiam de cabană, începea să apară și nerăbdarea. După mai bine de trei ore de urcare, ideea că destinația este aproape îți dă un surplus de energie pe care nu știi exact de unde îl mai scoți.
Și apoi o vezi.
Cabana Mălăiești, așezată în mijlocul peisajului montan, pare aproape desprinsă dintr-o fotografie. În jurul ei, pereții de stâncă ridică valea și creează senzația unui amfiteatru natural, iar după orele petrecute prin pădure, imaginea aceasta are un impact cu atât mai puternic.
Am ajuns după 3 ore și 15 minute de mers, iar primul sentiment a fost, inevitabil, bucuria că am ajuns. Dar imediat după aceea a venit dorința de a sta și de a privi.
Pentru că sunt locuri în care ajungi și nu simți nevoia să faci imediat altceva.
Mălăiești este unul dintre ele.
Două ore la cabană
Am decis să facem un popas mai lung, de aproximativ două ore, și cred că a fost una dintre cele mai bune decizii ale zilei.
După urcare, corpul avea nevoie de odihnă, dar și mintea avea nevoie de puțin timp în care să proceseze tot ceea ce văzusem până atunci. Ne-am așezat la cabană și am lăsat lucrurile să curgă fără să mai avem senzația că trebuie să ajungem undeva.
Două ore pot părea mult într-un traseu, mai ales dacă te gândești că ai putea folosi timpul respectiv pentru a merge mai departe. Pentru mine, însă, tocmai această pauză a făcut ziua mai frumoasă.
Am avut timp să mâncăm, să bem ceva, să ne uităm în jur și să observăm oamenii care ajungeau la cabană. Fiecare venea cu povestea lui, cu propriul ritm și cu propria oboseală. Unii se opreau doar câteva minute, alții rămâneau mai mult, iar atmosfera se schimba permanent pe măsură ce apăreau alți drumeți.
Cabana de munte are o atmosferă aparte. Poate pentru că oamenii ajung acolo după un efort fizic și, pentru câteva ore, toate diferențele dintre ei devin mai puțin importante. Nu mai contează cu ce te ocupi sau cât de aglomerată este viața ta acasă. Acolo ești pur și simplu omul care tocmai a urcat până la Mălăiești și care stă la o masă, bucurându-se de o pauză.
Coborârea spre Râșnov
La un moment dat, însă, a trebuit să plecăm. Oricât de bine ne simțeam la cabană, ziua nu putea continua la nesfârșit, iar drumul înapoi ne aștepta.
Am pornit la coborâre după cele două ore de pauză și, inevitabil, primele minute au avut un gust dulce-amărui. Pe de o parte, eram odihniți după popas și bucuroși că am avut timp să ne bucurăm de loc. Pe de altă parte, știam că partea de sus a traseului se terminase și că urma întoarcerea.
Coborârea ne-a luat aproximativ 2 ore și 30 de minute.
La început, ritmul a fost mai alert decât la urcare. Este normal să simți că drumul trece mai repede atunci când cobori. Nu mai ai aceeași presiune a efortului, iar faptul că știi deja traseul îți dă o altă siguranță.
Totuși, după atâtea ore petrecute pe munte, coborârea începe să se simtă în genunchi și în tălpi. Așa că am păstrat un ritm confortabil, fără să forțăm.
Și, poate pentru prima dată în acea zi, am avut impresia că putem privi cu adevărat înapoi.
Aceeași potecă, văzută din altă direcție
Este interesant cum același traseu poate părea atât de diferit atunci când îl parcurgi în sens invers.
La urcare eram concentrați asupra efortului și asupra ideii de a ajunge la cabană. La coborâre, fiind deja cu obiectivul principal îndeplinit, am avut mai mult timp să observăm detaliile.
Pădurea avea altă lumină, iar umbrele se prelungeau peste potecă. Aerul devenea treptat mai cald pe măsură ce coboram, iar muntele începea să pară din nou mai îndepărtat.
Mi-a plăcut această senzație de revenire.
Ca și cum ziua se închidea încet.
Plecaserăm din apropierea orașului, urcaserăm până în inima muntelui, stătuserăm două ore la Cabana Mălăiești, iar acum ne întorceam către lumea din care plecaserăm.
Numai că noi nu mai eram chiar la fel.
Aproape opt ore departe de rutina obișnuită
Dacă adunăm timpul, ziua noastră a însemnat aproximativ 3 ore și 15 minute de urcare, două ore petrecute la cabană și 2 ore și 30 de minute de coborâre, adică aproape opt ore în care am fost complet rupți de rutina obișnuită.
Și cred că tocmai asta mi-a plăcut cel mai mult.
Nu am plecat cu intenția de a face o performanță sportivă. Nu am urmărit un timp record și nici nu am încercat să demonstrăm cât de repede putem parcurge traseul. Am vrut să ne bucurăm de drum, iar faptul că am stat două ore la cabană spune destul de clar care a fost filozofia zilei.
Pentru mine, muntele nu are foarte mult sens atunci când devine o competiție permanentă cu ceasul.
Sigur, timpul este important și este bine să știi cât durează un traseu, mai ales pentru organizare și siguranță. Dar, dincolo de asta, cred că este păcat să alergi printr-un peisaj atât de frumos doar pentru a putea spune că ai ajuns cu o jumătate de oră mai devreme.
Prefer să ajung mai târziu și să-mi amintesc drumul.
Unde am stat în Râșnov – Cuibul de Lemn
Pentru că o zi atât de lungă pe munte merită continuată într-un loc în care să poți, pur și simplu, să te relaxezi, am ales să ne cazăm la Cuibul de Lemn, în Râșnov. Amplasarea, pe Calea Glăjăriei, este una dintre primele lucruri care îți plac aici: ești suficient de aproape de Râșnov și de obiectivele din zonă, dar ai senzația că te-ai retras deja din agitația orașului, într-un loc în care natura este prezentă peste tot. Proprietatea are camere cu vedere spre munte, restaurant, terasă și un centru spa cu saună și cadă cu hidromasaj, iar parcarea privată este gratuită.
După o zi în care am mers trei ore și un sfert până la Mălăiești, am stat două ore la cabană și apoi am coborât încă două ore și jumătate, ideea de a ajunge într-un loc confortabil a fost exact ceea ce aveam nevoie. Mi-a plăcut în mod special atmosfera de aici, pentru că păstrează ceva din spiritul zonei: lemnul, liniștea, priveliștea și senzația aceea plăcută că nu trebuie să pleci imediat nicăieri. Este genul de cazare pe care o văd potrivită nu doar pentru o noapte înainte sau după o drumeție, ci și pentru un weekend în care vrei să combini muntele cu puțină odihnă și răsfăț. Pe Booking, proprietatea este evaluată în prezent cu 9,5/10, iar locația primește 9,7/10 din partea oaspeților.
Mi se pare că Cuibul de Lemn se potrivește foarte bine cu povestea acestei excursii tocmai pentru că păstrează aceeași idee pe care am avut-o pe traseu: să încetinim puțin, să ne bucurăm de natură și să lăsăm pentru o vreme ritmul obișnuit al vieții în urmă. După o zi petrecută pe potecile din Bucegi, este plăcut să te întorci într-un loc cald și liniștit, să privești munții, să iei masa la restaurant și să închei ziua fără să mai ai nimic de demonstrat.
Unde am mancat in Râșnov?
După o zi petrecută pe munte, în care am urcat până la Cabana Mălăiești și ne-am întors apoi în Râșnov, una dintre bucuriile pe care le așteptam era, bineînțeles, o masă serioasă. Pentru partea aceasta a excursiei am ales Sub Cetate Sergiana, un restaurant aflat pe Strada Cetății 34, chiar la începutul drumului către Cetatea Râșnov. Locația este foarte potrivită dacă vizitezi orașul și vrei să combini plimbarea prin zona cetății cu o masă cu specific românesc, fără să te îndepărtezi prea mult de principalele obiective. Restaurantul pune accent pe bucătăria românească și pe porții generoase, iar meniul include preparate pe bază de carne de porc și vită provenită din producția proprie a grupului Sergiana.
Pentru mine, locul s-a potrivit foarte bine cu atmosfera întregii zile. După orele petrecute pe potecă, nu mai căutam ceva sofisticat sau complicat, ci o masă care să fie gustoasă, consistentă și să aibă acel aer de mâncare românească pe care îl apreciezi parcă mai mult după o zi de mers prin munți. Mi se pare genul de restaurant potrivit pentru o oprire după o vizită la Cetatea Râșnov sau după o drumeție în zonă, mai ales dacă vrei să păstrezi senzația de excursie transilvăneană și după ce ai coborât de pe munte. Restaurantul are și opțiuni vegetariene și vegane, iar pe Tripadvisor se bucură în prezent de un scor de 4,5 din 5, fiind clasat printre restaurantele bine cotate din Râșnov.
O seară în Brașov la Czell Brauhaus
Dacă Sub Cetate Sergiana mi s-a părut alegerea firească pentru o masă tradițională în Râșnov, pentru o seară în Brașov experiența a fost cu totul diferită la Czell Brauhaus, chiar în Piața Sfatului. Este unul dintre locurile în care nu mergi doar pentru mâncare, ci și pentru atmosfera pe care o găsești în jurul mesei. Czell este un brewpub modern care readuce în prim-plan tradiția berii Czell, iar berea este produsă chiar acolo, în loturi mici, într-o nano-berărie pe care o poți vedea în cadrul localului. Restaurantul combină această parte de berărie cu preparate inspirate din bucătăria transilvăneană, românească, germană și central-europeană, ceea ce îi dă o personalitate destul de diferită față de restaurantele clasice din centrul Brașovului.
Mi-a plăcut în special ideea că aici berea nu este doar ceva ce comanzi lângă mâncare, ci face parte din povestea locului. După o zi în care ai fost înconjurat de natură, munți și drumuri forestiere, este plăcut să ajungi seara în centrul Brașovului, să te așezi la o masă și să continui experiența transilvăneană într-o formă diferită. Atmosfera este caldă și relaxată, iar recenziile recente ale turiștilor pun accent tocmai pe combinația dintre berea produsă local, mâncare, atmosferă și amabilitatea personalului. Restaurantul are în prezent un scor de 4,9 din 5 pe Tripadvisor, iar mai multe recenzii din 2026 menționează în mod special berea craft, preparatele gustoase și atmosfera plăcută.
Pentru mine, Czell Brauhaus a fost genul de loc care a completat frumos excursia, pentru că Brașovul merită descoperit și după lăsarea serii. După o zi de munte și câteva ore petrecute în liniștea de la Mălăiești, trecerea către Piața Sfatului, cu luminile orașului, clădirile vechi și atmosfera de seară, creează un contrast foarte plăcut. Iar o bere produsă chiar în locul în care stai, alături de ceva bun de mâncare, este o modalitate simplă și plăcută de a încheia o zi în care ai avut parte de două fețe foarte diferite ale Transilvaniei: muntele sălbatic de la Mălăiești și orașul istoric Brașov.
Râșnov – Mălăiești și înapoi
Dacă ar fi să aleg un singur lucru pe care l-aș păstra din această zi, nu ar fi neapărat imaginea cabanei sau un anumit punct de pe traseu, ci sentimentul de liniște pe care l-am avut în cele două ore petrecute sus.
Poate pentru că acolo am simțit că drumeția nu a fost doar despre a ajunge la un punct pe hartă. A fost despre tot timpul pe care ni l-am acordat.
Am plecat din Râșnov, am urcat timp de 3 ore și 15 minute, am ajuns la Cabana Mălăiești, ne-am oprit timp de două ore și apoi am coborât în aproximativ două ore și jumătate. Este, în esență, o zi simplă.
Dar zilele simple sunt uneori cele mai frumoase.
Nu a fost nevoie de nimic spectaculos. Doar de munte, de o potecă și de câteva ore în care să fim acolo, cu adevărat.
Iar când am coborât spre Râșnov, cu picioarele obosite și cu gândul deja la o masă bună și la un duș fierbinte, am avut sentimentul acela familiar pe care îl am după zilele reușite pe munte: aș mai fi stat.
Aș mai fi rămas sus încă puțin.
Aș mai fi privit valea.
Aș mai fi băut ceva la cabană.
Aș mai fi amânat întoarcerea cu încă o oră.
Dar poate că tocmai faptul că ziua trebuia să se termine îi dădea frumusețea ei.
Am plecat de acolo cu o oboseală bună și cu sentimentul că cele aproape opt ore petrecute pe traseu au fost un timp câștigat, nu pierdut.
Și poate că asta este, până la urmă, ceea ce caut atunci când plec la munte: nu să fug de viața de zi cu zi, ci să-mi amintesc pentru câteva ore cum este să o trăiesc mai încet.
Să merg fără să mă grăbesc.
Să mă opresc fără să am nevoie de un motiv.
Să privesc un munte fără să mă gândesc imediat la următorul lucru pe care trebuie să-l fac.
Iar traseul din Râșnov spre Cabana Mălăiești mi-a oferit exact asta.
O zi lungă, cu trei ore și un sfert de urcare, două ore de liniște la cabană și încă două ore și jumătate de coborâre, dar mai ales o zi în care am avut timp să fiu acolo.
