Există drumuri pe care le alegem pentru peisaje și există drumuri pe care le alegem pentru suflet.
De această dată, am pornit într-un mic pelerinaj. Nu cu gândul de a bifa patru obiective turistice, ci cu dorința de a descoperi locuri în care oamenii se roagă de sute de ani, iar liniștea pare să locuiască în fiecare piatră, copac și respirație.
Am vizitat Mănăstirea Curtea de Argeș, apoi mănăstirile Ostrov, Cornet și Turnu Roșu, așezate de-a lungul frumoasei Văi a Oltului. Fiecare avea propria poveste, propria arhitectură și o frumusețe pe care nu o poți compara cu cealaltă.
Și poate tocmai aceasta mi-a plăcut cel mai mult: niciuna nu seamănă cu alta, dar toate transmit aceeași chemare spre pace.
Mănăstirea Curtea de Argeș – frumusețe zidită pentru veșnicie
Prima oprire a fost la Mănăstirea Curtea de Argeș. Am fost aici împreună cu mama mea când aveam vreo 7 ani, dar nu prea îmi amintesc mare lucru din mica copilărie. Așa că am redescoperit-o după 30 ani altfel: clădirea impresionează prin eleganță, prin detaliile sculptate și prin sentimentul că privești o parte importantă din istoria României, aici fiind înmormântați regele Mihai I și familia sa. Lucrările de restaurare a mănăstirii erau în toi, peste tot fiind schele de jur împrejur și accesul nefiind permis în interior. Noi am intrat în Paraclis și Necropola Regală.
Mănăstirea a fost ctitorită de Sfântul Voievod Neagoe Basarab între anii 1512 și 1517. Dincolo de istorie, eu am rămas mult timp privind altarul. Există locuri în care simți nevoia să vorbești și există locuri în care taci fără să îți spună nimeni. Pentru mine, acesta a fost unul dintre ele.
Lumina care intra discret, picturile, icoanele și liniștea oamenilor care veneau să se roage au făcut ca întreaga vizită să fie mai mult decât o simplă oprire.
Am înțeles încă o dată că unele construcții nu impresionează doar prin arhitectură, ci prin emoția pe care o lasă în suflet.
Mănăstirea Ostrov – insula care te învață să încetinești
Drumul ne-a purtat apoi spre Mănăstirea Ostrov. Poate cel mai special lucru este chiar locul în care se află: pe o insulă, înconjurată de apă, legată de uscat printr-un pod.
Înainte să intri în curtea mănăstirii ai deja senzația că lași puțin în urmă agitația lumii odată ce treci de poarta sculptată în lemn.
Actuala biserică a fost ridicată între anii 1520 și 1521 de Neagoe Basarab și Doamna Despina, pe locul unui lăcaș mai vechi, cunoscut încă de la începutul secolului al XV-lea.
Aici natura și credința par să se îmbrățișeze. Apa se mișcă liniștit în jurul insulei, păsările se aud din depărtare, iar verdele copacilor completează frumusețea bisericii. Mireasma florilor te îmbie și îți dă prilejul de a fi recunoscător pentru ceea ce vezi și a fost îngrijit cu atenție de măicuțele din mănăstire.
Mi-am dat seama că uneori liniștea nu înseamnă absența sunetelor.
Înseamnă prezența celor potrivite.
Foșnetul frunzelor.
Apa.
Pașii încetiniți.
Și rugăciunea spusă în gând în fața altarului.
Este unul dintre acele locuri pe care simți să le recomanzi nu pentru spectaculozitate, ci pentru starea pe care ți-o oferă.
Pentru cazare recomand Hotel Cozia, un loc renovat, potrivit și pentru familii, cu spațiu de relaxare și zonă spa.
Mănăstirea Cornet – mica bijuterie dintre munți și râul Olt
Mănăstirea Cornet a fost poate cea care m-a făcut să privesc cel mai atent arhitectura.
Este diferită.
Mai mică, mai retrasă și parcă așezată firesc între munte și râul Olt.
Biserica a fost construită în anul 1666 și poartă hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”. A fost ridicată pe o stâncă masivă care coboară din Munții Lotrului spre Olt, iar această așezare îi oferă un farmec aparte. Privind-o, mi-am imaginat câți oameni au trecut pragul acestei mănăstiri în aproape trei secole și jumătate.
Câte rugăciuni. Câte lacrimi. Câte mulțumiri.
Și poate că acesta este unul dintre motivele pentru care astfel de locuri au o energie greu de descris în cuvinte.
Nu este ceva ce vezi.
Este ceva ce simți.
Chiar în fața altarului este o icoană unică brodată și cu pietre prețioase a Sfântului Ioan Botezătorul. Nu știu cine a făcut-o, dar e superbă și probabil arată că orice e posibil dacă Dumnezeu vrea. În spate există un altar de vară și o mică grădină zoo cu păuni, rațe și porumbei albi. Un loc plin de viață, culoare și credință.
Mănăstirea Turnu Roșu
Ultima oprire a fost la Mănăstirea Turnu Roșu, la poalele muntelui Cozia.
Dintre toate, aici am simțit cel mai puternic legătura dintre om și natură. Drumul până la mănăstire este greoi cu mașina, fiind cu pietriș, copaci și chiar un mic izvor înainte de a urca spre mănăstire.
Privind muntele din apropiere, am încercat să-mi imaginez cum era viața celor care au ales singurătatea și rugăciunea în acest loc.
Noi venim pentru câteva ore și spunem că este liniște.
Ei au făcut din liniște un mod de viață.
Mi se pare o lecție extraordinară despre simplitate.
Despre cât de puțin avem nevoie uneori pentru a ne întoarce spre noi înșine.
De ce merită un pelerinaj pe Valea Oltului
Dacă ar fi să descriu acest pelerinaj într-un singur cuvânt, acela ar fi recunoștință.
Recunoștință pentru că avem asemenea locuri în România.
Pentru că putem merge pe Valea Oltului și, dincolo de frumusețea munților și a râului, putem descoperi mănăstiri care păstrează sute de ani de istorie.
M-a impresionat natura care înconjoară fiecare așezământ.
Copacii bătrâni.
Stâncile.
Apa Oltului care însoțește drumul.
Florile din curțile mănăstirilor.
Și mai ales frumusețea altarelor, atât de diferite de la un loc la altul.
Fiecare biserică are propria identitate. Unele impresionează prin măreție, altele prin simplitate. Unele prin pictură, altele prin locul în care au fost construite.
Dar toate merită privite cu răbdare.
Nu în grabă.
Nu ca pe un obiectiv bifat pe hartă.
Ci ca pe un loc în care îți oferi câteva minute pentru suflet.
Cred că pelerinajele au darul de a ne aminti să respirăm mai încet.
Să ridicăm privirea.
Să admirăm ceea ce au construit oamenii înaintea noastră cu credință și măiestrie.
Dacă ajungi vreodată pe Valea Oltului, fă-ți timp pentru aceste mănăstiri.
Intră în liniște.
Privește cu atenție altarul.
Aprinde o lumânare.
Stai câteva clipe fără să spui nimic.
Uneori, cele mai frumoase călătorii nu sunt cele în care adunăm sute de fotografii, ci acelea în care ne întoarcem acasă cu mai multă pace în inimă.
Tu ai făcut vreodată un pelerinaj pe Valea Oltului? Care este mănăstirea în care ai simțit cea mai profundă liniște?